Sursă: Adevarul
Disciplinele opționale au o istorie de aproape trei decenii în România, fiind introduse pentru a permite școlilor să răspundă mai bine intereselor și aptitudinilor copiilor. Cât de mult reușesc rămâne discutabil.
Opționalele școlare au apărut în urma reorganizării planului-cadru în jurul a două componente majore: curriculum obligatoriu (sau trunchiul comun) și curriculum la decizia școlii (CDȘ). Metodologia a introdus disciplinele opționale la gimnaziu începând cu anul școlar 1998-1999, iar la liceu din anul școlar următor. S-a sperat că CDȘ va aduce mai mult decât simpla adăugare a unei ore, dorindu-se adaptarea școlii la interesele și aptitudinile elevului, chiar individualizarea parcursului acestuia, valorificarea resurselor și specificului local, introducerea unor teme care nu-și găseau locul între disciplinele tradiționale și chiar să creeze școlilor profiluri diferite. Era vorba de cursuri proprii, care veneau peste oferta ministerului, iar procedura presupunea consultarea elevilor în vederea alegerii opționalelor pentru anul școlar următor.
În acei primi ani regăsim în lista acestor discipline teme sau capitole care nu-și găseau locul în programa obligatorie, discipline noi, opționale interdisciplinare, discipline existente, dar care se studiau astfel în detaliu, adică o ofertă care cu adevărat dovedea flexibilitatea școlii: istoria religiilor, istoria comunității locale, mari istorici și operele lor, teme de comunicare publică, probleme controversate ale istoriei, geopolitică, demografie, tehnici de învățare, drepturile copilului etc. Au apărut și discipline precum cultura civică, educația antreprenorială, studii europene și chiar educație pentru mass-media, unele având un evident caracter de noutate.
Acesta este un fragment din articol. Textul integral a fost publicat de Adevarul, care deține drepturile asupra conținutului.