
Sursă: Adevarul
Învățare pasivă și organizare rigidă, cam acestea au fost principalele critici aduse sistemelor de învățământ până acum. Metafora școlii de tip fabrică, popularizată de Alvin Toffler, descrie destul de bine un model de educație standardizat, în care elevii sunt organizați după vârstă, urmează același curriculum, în același ritm, după un orar fix și sunt evaluați prin aceleași examene. E ca un fel de „linie de producție”: sistemul urmărește rezultate uniforme, lăsând prea puțin spațiu pentru diferențele de ritm, de interese și de aptitudini. A trecut mult timp de când facem asta. Așa că ideea de a ne imagina ceva complet diferit poate fi dureroasă.
Reversul medaliei este, însă, la fel de dureros. Educația se afla, de fapt, în criză cu mult înainte de momentul prezent. Presa avertiza, de altfel, de decenii că școala se îndepărtează tot mai mult de realitate, iar Banca Mondială certifica printr-un studiu, în 2018, că școlarizarea nu se mai traduce automat în învățare. Exact așa apare criza, atunci când copiii petrec ani la școală fără să dobândească prea multe. Mai nou, ies fără să aibă nici măcar competențe de bază. Vedem copii pe străzile din Europa și ne întrebăm dacă tensiunile și violențele ar putea fi măsura acestei probleme. Deși este greu acum să izolezi derapajele ideologice, elevii de bună credință, - așa cum i-a descris Macron - par să își dorească investiții mai mari în educație, cer școli renovate, suficienți profesori, clase mai puțin aglomerate și acces mai echitabil la universitate. Vedem că mai toate țările lumii se confruntă, de fapt, cu aceleași realități: lipsa investițiilor în educație, lipsa reformelor și îngrijorarea privind viitoarele locuri de muncă.
Acesta este un fragment din articol. Textul integral a fost publicat de Adevarul, care deține drepturile asupra conținutului.
