Sursă: Economica.net
Nu există o arhitectură unitară a metropolei, ci mai degrabă Bucureștiul ca suprapunere. Orașul e un palimpsest în care stilurile nu s-au succedat pur și simplu, ci s-au amestecat, contrazis și, uneori, s-au contaminat reciproc. Perioada interbelică, de exemplu, e caracterizată tocmai printr-o asemenea diversitate: modernismul internațional ajunge să stea literalmente lângă casele neoromânești.
Dacă există însă o axă de-a lungul căreia poate fi citită această transformare, ea e trecerea de la ornament la structură. De la piatră sculptată la beton aparent, de la colonetă la stâlp, de la arcadă la planșeu, de la fațada care spune o poveste la cea care își asumă materialul și volumul.
În spatele căutării unei arhitecturi românești moderne se află stilul brâncovenesc, una dintre marile matrice ale arhitecturii românești. Arhitectura epocii lui Constantin Brâncoveanu e deja o sinteză: combină tradiții locale cu influențe bizantine, orientale și occidentale, iar pridvoarele, arcadele, coloanele, ornamentul vegetal, proporțiile și relația dintre clădire și curte alcătuiesc un limbaj care nu poate fi redus la o singură sursă.
Acesta este un fragment din articol. Textul integral a fost publicat de Economica.net, care deține drepturile asupra conținutului.